Inainte de a trece la subiect, as dori sa clarific si să mentionez una dintre valorile pe care am bazat fondarea Urban Mowgli – faptul ca aici nu credem si nu incurajam sleep training-ul.
Asadar, putin despre istoria
‘Sleep Training-ului’:
John B. Watson, un psiholog comportamentalist (behaviourist psychologist) a scris prima carte despre ingrijirea copiilor in anii 1920. Bazata pe crezul si abordarea lui focusate pe comportament, el a oferit sfaturi aspre si extreme, cum ar fi faptul ca parintii ar trebui sa isi sarute copiii doar noaptea si numai pe cap. Daca acestia fac un lucru catalogat ca fiind bun sau pentru care ar merita o recompensa, aceasta ar trebui sa fie doar o mangaiere pe spate. Daca stam sa ne gandim la timeline, este foarte posibil ca parintii nostri sa fi fost crescuti de catre bunicii nostri cu o astfel de abordare parentala.
In urma acestei carti a aparut o alta, a lui Benjamin Spock, in anii 1940. Abordarea lui cu privire la cresterea copiilor a fost mai putin dura decat cea a lui Watson. I-a sfatuit pe parinti sa-si urmeze instinctul si sa aiba incredere in intuitia lor. Totusi, el le-a sugerat parintilor ca, la culcare, sa-si puna copilul jos, sa inchida usa si sa iasa din camera. Acesta a fost inceputul utilizarii metodei de extinctie pentru a face bebelusii sa adoarma (desi fara sa aiba inca o denumire).
In anii 1980, doi „experti in somn” – cel mai probabil crescuti dupa metoda lui Watson mentionata mai sus – dr. Marc Weissbluth si dr. Richard Ferber, isi fac aparitia in lumea parentingului cu metode similare cand vine vorba despre somnul bebelusilor. Weissbluth este doctor pediatru si un sustinator al disparitiei complete (Cry-it-out method, complete extinction), iar Ferber (fizician) a creat o metoda in care incurajeaza raspunderea la chemarile copiilor la intervale cronometrate (denumita metoda Ferber, Ferberizing si verificari cronometrate). Aspectul pe care ambele metode il au in comun este ideea de a-ti lasa bebelusul intr-o camera (singur) sa planga in speranta ca in cele din urma va auto-invata abilitatea a se auto-linisti.
In cea de-a doua editie a cartii lui Ferber, acesta a revenit si a spus: „M-am chinuit in cea de-a doua editie sa clarific faptul ca abordarea (stingerea treptata) nu este potrivita pentru fiecare problema de somn.” Continua apoi sa spuna ca, daca un copil are 9 luni si se confrunta cu frica si anxietate de separare, a-l pune singur intr-o camera intunecata „nu ar fi cea mai buna idee”.
Acesti doi experti in somn au inceput cu adevarat intregul concept al ‘sleep trainingului” si ideea ca ai putea sa iti antrenezi copilul sa doarma.
Nu se stia nimic despre importanta contactului piele-pe-piele (skin-to-skin) si a contactului matern imediat; nu stiam nimic despre importanta initierii alaptarii sau despre importanta de a fi acolo pentru a raspunde bebelusilor nostri. Sleep training-ul a fost creat la un moment diferit in timp, cu cercetari (research) limitat si rezultate indoielnice.
Deci, ce este si ce nu este sleep training-ul?
In general, sleep training se refera la metode comportamentale folosite cu scopul de a face bebelusii sau copiii sa nu mai planga si/sau ceara prezenta parintilor cand vine vorba de pus la somn sau pe timpul noptii. Exista o multime de metode prin care se ajunge la acest deziderat – fie ca este vorba despre a ne aseza pe un scaun langa patut si suntem acolo fizic cu fraze precum ‚Noapte buna, acum e timpul pentru somn”, lipsiti de conexiunea emotionala si caldura de care ambele parti au nevoie; metoda pick-up/put-down in care luam bebelusul in brate pana se linisteste si il punem din nou jos, continuand pe repeat acest ‚dans’ irational pana cand unul dintre cei doi (bebe sau caregiver) oboseste si renunta; metoda Ferber sau check-in la intervale fixe de timp, sau Cry-it-out (extinctia totala) prin care ignoram total orice semn al bebelusului pana a doua zi de dimineata. Majoritatea consultantilor in somn care promoveaza aceste metode se folosesc de un pretext fals alarmant, cum ca trebuie sa ne invatam copiii sa adoarma singuri si sa conecteze ciclurile de somn pentru ca altfel acestia nu se vor odihni si/sau dezvolta corespunzator, creand astfel o frica ireala si nejustificata pentru parinti.
Pentru mine, sleep trainingul include orice metoda prin care se incurajeaza ignorarea semnalelor si strigatelor/plansului bebelusilor si copiilor, prin care nu se incurajeaza confortul emotional si fizic care, de altfel, pe timpul zilei ar fi daruit; prin care se ignora instinctul de a raspunde si de a-i fi aproape, dar care, mai ales ‚feels so wrong’. Inca nu am gasit un caregiver care spune ca sleep trainingul a fost usor si effective pe termen lung. Din punct de vedere stiintific, sleep trainingul ignora orice proces natural de adaptare, dezvoltare si invatare individual, dar si procesele de supravietuire, biologic, antropologic si psihologic explicate.
Din aceste procese nu lacrimile sunt problema. Faptul ca un bebelus sau copil va protesta la schimbari sau limite impuse este cert, iar cu cat parintii vor accepta lacrimile, cu atat le va fi mai bine tuturor. Problema intervine atunci cand suntem incurajati sa lasam copiii sa planga singuri, sa ignoram singura metoda de comunicare prin care un bebelus de 4, 8 sau 16 luni se poate exprima. Poate fi foarte confusing pentru parinti cand un consultant se denumeste ‚gentle’ sleep trainer. Nu exista gentle sleep training atata timp cat incurajeaza separarea si disconnection-ul emotional.
Deci, cum putem sti daca suntem incurajati sa facem sleep training sub un alt nume?
Daca cineva va garanteaza ca in X numar de zile somnul copilului se va schimba radical, va dormi X numar de ore legate la pranz sau pe timpul noptii, daca denumeste anumite metode ( cum ar fi leganatul) pe care le avem la indemana pentru a pune copilul la somn ca fiind ‚bad habits’, daca ni se cere sa nu ne uitam in ochii copilului atunci cand il punem la somn, atunci cand se incurajeaza schimbarea programului de alaptare (altul de cat la cerere) sau de hranire (cu biberonul) la un interval fix de ore/ pe ceas, atunci cand se incurajeaza sarirea meselor sau care vorbeste despre cum un copil trebuie sa invete sa “adoarma singur”, puteti fi siguri ca este vorba de sleep training.
Procesul de adormire si tranzitia intre ciclurile de somn pe timpul zilei/ noptii sunt procese naturale si biologice in stricta coordonare cu ceasul biologic (ritmul circadian) si sincronia somnului (homeostatul somn-veghe). Sleep trainingul ignora tot ce inseamna procesul biologic normal coroborat cu varsta si stadiul de dezvoltare a copilului cand vine vorba de somn. Majoritatea consultantilor in somn care folosesc aceste metode recomanda inceperea procesului in jurul varstei de 4-6 luni, cand biologic vorbind, este o perioada absolut normala pentru ca bebelusii sa se trezeasca des pe parcursul noptii, sa aiba (sau nu) somnuri scurte pe timpul zilei, sa aiba ‘feeding sessions’ relativ frecvente atat ziua cat si noaptea si, mai ales, sa aiba nevoie de multa proximitate si mult support pentru a putea adormi si readormi.
Mai mult, sleep trainingul ignora temperamentul individual al copilului, iar, pentru un copil hipersensibil, tehnici care incurajeaza plansul sau separarea vor provoca si mai multa nevoie si neliniste. Sleep trainingul nu adreseaza radacina problemei (daca exista una) atunci cand vine vorba de multiple treziri peste noapte, care de cele mai multe ori, atunci cand sunt probleme, ele sunt legate de sanatatea copilului.
Ce nu este sleep training-ul?
Sleep trainingul nu este un program corect de igiena a somnului, crearea de rutine si ritmuri inaintea somnurilor si adaugarea sau schimbarea de asocieri de somn. Aceste lucruri tin de optimizarea si cunoasterea propriului copil, de intelegerea lui si de armonizarea celor doua parti. Nimic din aceste lucruri nu vor produce rau atat timp cat ele functioneaza pentru intreaga familie.
Este important sa reflectam la ceea ce ii cerem unui copil sa faca atunci cand il „antrenam” sa doarma. Ii „antrenam” sa doarma, sau ii „antrenam” sa nu mai semnalizeze (plansul)?
Dupa cum spune Dr. Gordon Neufeld (despre sleep training):
„Este o idee ingrozitoare, de a le permite copiilor sa planga pana sa doarma. Acest lucru a fost complet neinformat, aceasta idee, acest sfat despre ceea ce au nevoie copiii cu adevarat si cum functioneaza dezvoltarea.
Cand copiii plang, fie ca este vorba de suferinta, fie ca este vorba de lacrimi de inutilitate sau de suparare, ei trebuie sa planga in confortul celor care sunt responsabili pentru ei. Cert este ca poate produce somn, la fel ca in cresa de nou nascuti din spital, dar asta din cauza sistemelor de aparare (defences).
Cel mai dificil lucru cu care trebuie sa se confrunte copilul este separarea, iar cand spunem: „ok, nu o sa mai vorbesc cu tine, inchid usa, asta este.” impingem fata copilului in separare, acest lucru ii alarmeaza si ii poate provoca procese de aparare (impotriva durerilor suferite) care, ulterior, ii pot adormi de fapt.
Dar acesta nu este un loc in care copiii trebuie sa mearga la culcare. Ei trebuie sa se culce intr-un loc unde se relaxeaza, unde totul este bine, la fel ca noi.”